marți, 5 ianuarie 2010
Nu ca şi când
Îmi scrii cu lacrimi doru-n gând
Si-mbraci un fulg pribeag, de nea,
Ce cade invers, ca şi când
Pământul ninge steaua mea.
Eu sunt cu tine, rând pe rând,
In vânt, în rouă şi în flori,
În zbor şi-n frunze, ca şi când
Pământu-i dincolo de nori.
De talpa-ţi calcă tremurând,
În palma aspră să mă laşi
Să-ţi port mânuţa, ca şi când
Ai face iarăşi primii paşi.
Iar noaptea-n care simţi, visând,
Obrazul plâns, că-i sărutat,
Copila mea, nu ca şi când,
Ci chiar sunt eu; nu am plecat!
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Superba poezie,chiar daca se refera la dragostea si dorul fata de parintii care nu mai sunt, nu pot sa imi opresc lacrimile cand ma gandesc ca toti, indiferent de varsta, avem nevoie de o mana puternica , ocrotitoare, atunci cand pasim nesiguri..si de un sarut pe obrazul inlacrimat atunci cand ne simtim singuri.Cat de frumos este cand aceasta se intampla in realitate, nu doar in vis!!! " ............nu ca şi când,
RăspundețiȘtergereCi chiar sunt eu; nu am plecat!"
****
legaturile parinti-copii sunt singurele lanturi pe care nu le poate nimeni rupe. ei traiesc prin noi si noi prin ei. in tot suntem o singura viata. atata doar, ca nu ne dam seama.
RăspundețiȘtergereiti multumesc!