TEHNICI DE SUPER-VIETUIRE

,,Nu exista infern. El este doar imaginea raiului in care cu voie sau fara voie, mutam continuu lucrurile de la locul lor.''

sâmbătă, 16 ianuarie 2010

Libertasul şi cel de-al doilea sex


durerea femeiasca -tatiana stepa
Asculta mai multe audio Diverse


Omul-bărbat


Omul, din punct de vedere ontologic a fost definit ca fiinţă socială, trup şi suflet, subiect cunoscător, animal raţional etc. Voi reveni asupra acestor aspecte.
Acum mă gândesc la non-libertate, la om ca fiinţă morală, dar care îşi împlineşte binele prin etica teleologică şi cel mai aproape de adevărul meu este Epicur şi al său hedonism.
Plăcerea este un scop, utilitatea la fel. Amândouă servesc egoismul fiinţei prin diverse manifestări. Unde este libertatea atât de mult mediatizată încă din Grecia antică? Nici cel privat de ea, nici privatorul nu o au. Primul este stăpânit direct şi vizibil, al doilea, indirect, invizibil, sclav al propriului egoism. Aşadar plăcerea şi utilitatea devin mijloacele nonlibertăţii.
Omul.
Filozofia nu presupune biologie? Ba da, dacă luăm în considerare pe lângă altele, evoluţionismul darwinist. Însă urcând treptele sale descoperim cele două sexe; cel slab şi cel puternic sau primul şi al doilea sex. Egoismul a evoluat odată cu omul, bărbat şi femeie. Cel dintâi şi-a atins deseori scopul prin forţă (forţă la care face referire John Locke), supunând femeia, datorită fragilităţii ei fizionomice. Bărbatul a creat legi. El este Omul. Şi cel din senatul antic şi cel din Geneză şi cel de după Hristos. Atunci cum pot crede în imparţialitate, respectiv în libertatea oferită de legi, după cum afirmă foarte convingător, Jean-Jacques Rousseau, cînd imaginea femeii este umbrită de cea a Omului-bărbat.
Cel de-al doilea sex nu este fiinţă cugetătoare, practic vorbind, împărţirea a fost făcută până aproape de zilele noastre; animalitate şi umanitate, ambele în Om, dar fiecare distinse prin sex. Întotdeauna a vorbit, a hotărât, a învins, umanitatea.
Nimic mai malefic de-a lungul istoriei omenirii, nimic mai eronat, decât voalarea, inferiorizarea până la supunerea şi exploatarea femeii! Homo homini lupus.
Iată non-libertatea: exploatat şi exploatator.


Femeia Omului

Am numit femeia, „cel de-al doilea sex”, după titlul uneia dintre cele mai influente cărţi scrise vreodată în favoarea mişcării feministe , autoarea ei, Simone de Beauvoir, figură proeminentă a secolului XX, a fost cea care a avansat în textele sale ideea că bărbaţii văd femeia ca pe o fiinţă deviantă, anormală şi aberantă. Reproduc din memorie o sintagmă din opera ei, rămasă celebră: „femeia nu se naşte, ci devine”. Acesta ar fi şi crezul meu.
Dacă mă raportez la darwinism, condiţiile sociale, desigur cu largul concurs al bărbatului, au impus femeii activităţi casnice, limitate, cu toate că prin natura sa, manifesta deja un absenteism considerabil din viaţa publică, prin implicarea directă în procreere, în perpetuarea speciei, în intimitatea imediată a fiinţării din punct de vedere fizic şi biologic.
Mai mult decât atât, în antichitate, cu 3-4 mii de ani în urmă, bărbatul avea drept de viaţă şi de moarte asupra femeii şi asta vreme îndelungată, până la apariţia credinţei monoteiste, din care se va structura iudaismul şi mai târziu, creştinismul.
Toată această privaţiune şi uneori imperativă autoprivaţiune de-a lungul a mii de ani, ţinând cont că femeia devine, evoluţia ei cerebrală a fost inferioară celei a bărbatului, mai exact, studii finalizate în 2005 de către Paul Irwing şi colaboratorii săi, arată că IQ-ul este cu 4,6-5 puncte mai mic la „cel de-al doilea sex”.
Mă voi întoarce la devenire şi, întrucât ajunsesem la creaţionismul religios, vă mărturisesc faptul că nu am detectat nicio încercare de echilibrare a sexelor în drepturi şi obligaţii, ba din contra. Cum s-ar fi putut ajunge la egalitate, când de peste două mii de ani, de la învăţăturile lui Moise, femeia era supusă bărbatului?
„Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la om.” (Geneza 2. 22)
„Femeii i-a zis: voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii şi dorinţele tale se vor ţinea după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine.”(Geneza 3. 16)
Nu sunt ateu, ci prin naştere şi prin umila implicare sunt chiar creştin, creştin-ortodox. Nu am nici pretenţia că ce vă împărtăşesc, are valoare de adevăr universal; este doar ceea ce văd, ce simt, ce am aflat.
Întâia carte a lui Moise este dovada certă a marginalizării celui de-al doilea sex. Femeia nu este decât „stăpânita”, „nevasta” şi „ajutorul” Omului, bărbatul căruia prin majoritatea versetelor, Sfânta Scriptură îi conferă supremaţia.
Într-o lume dominată de credinţa religioasă care a cuprins toate segmentele fiinţării, public, personal, cultural, social, politic, femeia a devenit, dar lent şi în suferinţă fizică şi morală, aşa cum s-a vrut a fi interpretate „învăţăturile” religioase, fie ele iudaice, creştine şi mai târziu islamice. Nici până-n Iisus şi cu atât mai mult, după profetul Mohamed, nici Biblia şi nici Coranul; le numesc aici, întrucât au fost prima şi respectiv a două carte care
au influenţat istoria lumii de aproape două mii de ani, cu peste 3,5 miliarde de adepţi amândouă, nu au făcut altceva decât să inhibe femeia întru devenire.
Puţine femei s-au remarcat în aceste vremuri potrivnice, în care au fost private de dreptul la libera exprimare, la cunoaştere prin educaţie, la dreptul de decizie. În funcţie de epocă, acest patriarhat a exclus-o din societate, a urgisit-o şi a ars-o pe rug.
Excepţiile precum Cleopatra, Hytia din Alexandria, Ioana D’Arc, Anne Finch Conway, Hildegard şi multe altele, unele chiar cu rol malefic, s-au impus, dar nu au făcut decât să releve clar separarea fiinţei cugetătoare în Omul-bărbat şi femeia Omului, diferenţa crudă, aproape iobagică, după cum spunea Freud, între primul şi al doilea sex.
Dar despre puterea influenţei „instituţiei religioase” şi despre femei-excepţii care desigur, accentuează regula, vă voi prezenta opinia într-un alt capitol.


Libertas

Am numit nonlibertate tot ce nu este libertate definită, directă şi raportată la mediul exterior, nu şi starea de constrângere a individului prin sine.
De ce nu cred în libertate? Înainte de a răspunde vreau să vă ofer imaginea ei aşa cum o percep primar şi imediat.
Libertasul este acţiunea fiinţei după propria voinţă? Nu.
Necesitatea naturală este de a păstra armonia existenţei în relaţia cu mediul privat, social şi cosmic. Se emit concepte de ordonare a dorinţei. Individul este îndemnat să-şi stăpânescă pasiunile, dar nu va ucide, mă întreb? Va ucide o stare. Exercitându-şi puterea asupra ei, devine stăpân şi „niciun om care este stăpân nu poate fi liber”, spunea Rousseau.
Eu nu pot limita problematica libertăţii doar în plan fizic, grosier, câtă vreme omul este definit ca fiinţă cugetătoare. A voi, a dori, necesitatea naturală şi nonnaturală, toate acestea sunt de fapt condiţionări ale sinelui. Chiar şi asceza, insensibilitatea la o serie de stimuli ca durerea, plăcerea şi tot ce se traduce prin simţuri nu poate fi totală, întrucât capacitatea psihică n-ar mai avea legătură cu expresia vitală, nu va mai fi parte a universului, în consecinţă, incopatibilă fiinţării. Apatia înţelepţilor stoici, concept avansat de Epictet, este minimă ori inexistentă, altfel ne-am afla în faţa unei mari erori. Nu se poate deveni în lipsa acţiunii, în lipsa relaţionării cu mediul şi răspunsului la stimuli, pe care în mod expres înţeleptul trebuie să-i asimileze pentru a-i prelucra şi-a oferi produsul
devenirii sale superioare.
Înţelepţii trăiesc două realităţi antitetice; una o exploatează iar celeilalte i se supun, astfel eu pot împărţi libertasul conform tuturor afirmaţiilor de mai sus, în libertate şi nonlibertate.
Ştiu, voi fi aprig combătut, mai ales de adepţii eudemonismului, care văd libertatea ca pe o alegere raţională sau religioasă, dar numai a binelui esenţial şi util armoniei universale.
Însă tocmai acest aşa-zis liber arbitru, această alegere, este ea însăşi o constrângere indirectă prin influenţa exercitată în planul conştiinţei individului. Posibilitatea de a se ieşi din sfera umanităţii fără acest act de privaţiune, este, de asemenea, foarte probabilă.
Deci unde se află adevărul? Avem nevoie de libertate, dar ea nu este libertas decât laolaltă cu nonlibertatea.
Nu vreau să aduc în discuţie libertatea din perspectiva vreunei credinţe sau a oricărei idei religioase, căci acolo ea este ca şi inexistentă, acolo se înregistrează cel mai înalt grad al exploatării umanului din om.
Cu toate acestea, îmi accept nonlibertatea în absenţa unei cunoaşteri supreme. Mă supun eticii fiindcă nu ştiu ce este dincolo de mine. Cred în Dumnezeu pentru că fiinţa cugetătoare ce sunt, nu vede universul fără Creator. Dar nu sunt liber şi nu aş fi nici dacă mi-aş suprima simţurile, prin simplul fapt că aş deveni sclavul propriului meu egoim, lăsându-l să aleagă moartea, despre care oricum nu ştiu nimic; nu ştiu dacă nu cumva şi ea generează elemente de constrângere.
Aşadar mă complac în libertas, mă supun libertăţii şi nonlibertăţii.
Mă supun.




marți, 5 ianuarie 2010

Nu ca şi când


Îmi scrii cu lacrimi doru-n gând
Si-mbraci un fulg pribeag, de nea,
Ce cade invers, ca şi când
Pământul ninge steaua mea.

Eu sunt cu tine, rând pe rând,
In vânt, în rouă şi în flori,
În zbor şi-n frunze, ca şi când
Pământu-i dincolo de nori.

De talpa-ţi calcă tremurând,
În palma aspră să mă laşi
Să-ţi port mânuţa, ca şi când
Ai face iarăşi primii paşi.

Iar noaptea-n care simţi, visând,
Obrazul plâns, că-i sărutat,
Copila mea, nu ca şi când,
Ci chiar sunt eu; nu am plecat!