TEHNICI DE SUPER-VIETUIRE

,,Nu exista infern. El este doar imaginea raiului in care cu voie sau fara voie, mutam continuu lucrurile de la locul lor.''

vineri, 2 octombrie 2009

cu inima în palme



femeia este cântec ce altceva ar bate în pieptul său de lumi
stă înspinat poetul cu inima în palme el nu zideşte ane şi marii
şi nu ucide-n pântec izvoare de minuni actor de-ar fi
poetul n-are îngeri cum duhul sfânt nu are
actor jucând în drama lui şi spectator împovărat de plângeri
cortina cade când poetul nu-i şi pier deodată ane şi marii

6 comentarii:

  1. Durere simplă

    Mă dor luminile-ntomnării
    Le-am scurs din ceara pâlpâind
    Din ruga-vrajă a înserării
    Vecernie spre bolţi suind.


    Mă doare ruptul fir de iarbă
    Şi frunza veştedă-n poteci
    Aş strânge brumele în salbă
    Să le topesc, de-o fi să pleci!

    Mă doare cruntul întuneric
    Răstălmăcirea de cuvânt
    Tăişul vântului himeric
    Tăcerea negrului pământ.

    Din câte stânci să smulg tării
    Durerea să n-o mai ascult?
    Să poată valul meu pieri
    Să te iubesc mai mult, mai mult...

    RăspundețiȘtergere
  2. ai scris un poem minunat
    nu pretentios, dar extrem de rezonant
    felicitari!

    RăspundețiȘtergere
  3. e cântecul ei...rezonant la ceea ce citeşte!

    RăspundețiȘtergere
  4. [...]Tîrziu, el, sau ce mai rămăsese din el –
    un pumn de diamante sîngerii, neşlefuite –
    s-a oprit.
    Nici un tic-tac, nici o zbatere.
    Ea, lumînare stinsă,
    i s-a prelins pe piept – prima dată.
    „Mă primeşti înapoi? Mă primeşti înapoi?”
    urla, sărmană nebună,
    desfăcîndu-i cu dinţii coastele nefiresc de subţiri,
    aproape resemnate.
    (El – nu mai avea aer)
    Atunci a-nceput să se dezbrace
    de rochia gri, de carnea posacă, de aluviunile toate.
    Şi, numai inimă, s-a lipit de pieptul lui.
    Inimă peste inimă (vă doare, nu-i aşa, acest tablou?),
    au devenit una.
    Nimeni nu ştia dacă nounăscuta
    e jumătate vie sau jumătate moartă
    sau – savanţii înclină spre ipoteza aceasta –
    nemuritoare...

    Cert e că cele două cuvinte
    erau acolo, şi dangătul lor se repeta spre infinit:
    te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc...

    Această poveste nu are sfîrşit.

    („Femeia care a uitat două cuvinte” – fragment)

    RăspundețiȘtergere
  5. Se spun deseori perechi de cuvinte
    chiar şi atunci când trupurile se scriu
    irosind simţăminte
    aprinse de-un amnar
    bizară scânteie pornită de-un dor
    izvorât din trup de femeie
    el, rătăcit şi nefiresc de distant,
    e poate cel mai important,
    iar între cele două cuvinte(te iubesc)
    nu găseşte pas
    absint de-ar bea,
    n-ar mai simţi iubirea tot la fel
    aşa e el
    are tăcere-n glas
    poetul nu se-mparte-ntre aluviuni
    el curge doar sprea matcă
    iubind nebun
    de crud
    ca un torent ce-mbrăţişează valea-n
    care-ai scrijelit cu ploia ta fierbinte
    de-aceea, femeie,
    nu încerca să crezi la infinit
    poveştile-şi găsesc mereu sfârşit!

    RăspundețiȘtergere