Mi-am abandonat sufletul în ghearele durerii,
trupul l-am îmbălsămat cu sângele dulce al nevoinţei
şi-am învăţat dragostea în penitenţă,
ucenic suferinţei,
toate,
să merit să-ţi respir la tâmple,
toate, ca să te port.
Cu prelungirile înnodate în juru-mi,
din braţe, tălpi, degete si genunchi,
îţi cresc firişoare albe pivotându-mi adânc
pieptul, spatele, coapsele şi obrajii,
apoi alte fire adventive
împânzindu-mi carnea,
pămînt necălcat,
inima ta se deschide înmiresmând,
buze polenizez pâna la apus,
când începi să te hrăneşti.
Te-ai născut să te înrădăcinezi.
Înainte de-a lua totul de la capăt,
deschid o fereastra prin şuviţele tale
să citesc lumina din lumină.
Am dobândit privilegiul de-a te purta.
Nu m-ai purtat niciodată
RăspundețiȘtergeretrunchiul tău scorburos
m-a pierdut printre jocuri
fugise focul din descoperire
şi hrana ta îmi putrezise-n palme
când uşile închise
mai scârţiau
promisiuni banale
ca vântul care-mi pune iar în poale
furtuna asta de cerşit
nu te-am vândut
dar mi-am primit răsplata în iubire
pe sâni-fiori
pe gât-ninsoare
pe umeri-nori
pe buze-floare
şi-n ochi potop de lacrimi
şi nu m-ai scris
ai aruncat cerneala ca pe un besmetic arc
ce a străpuns o filă din care
m-am ridicat ca o sibilă
stiind ce va urma
pentru că moartea mea e-o prelungire
în care-am sa respir învolburat
din tine
şi-atunci, poetule, o să-ţi rămân amprentă
într-un suspin tăcut şi orb
din care astăzi iarăşi sorb...