TEHNICI DE SUPER-VIETUIRE

,,Nu exista infern. El este doar imaginea raiului in care cu voie sau fara voie, mutam continuu lucrurile de la locul lor.''

duminică, 13 septembrie 2009

Gilda Mia


Încălzeai iarba cu umerii şi braţele-ntinse,
ascundeai cerul în palme să dai lumii repaos,
erai crucea căzută pe care sufletu-ţi plin se
rătăcise cu noi în drum spre altar, prin pronaos.
Păşeam deget cu deget pe trupu-ţi-icoană. Ce foc
înălţau chipul tău, pântecul. Eu, fachir, aplecam
buzele-nsetate de flăcări. Lumen Sanctus, un joc
de stele peste sânii-ţi cu roua din care sorbeam,
peste coapsele-ţi legănându-mi obrazul şi tâmpla.
Eram crucea căzută pe care sufletu-mi plin de
mireasmă, pribeag, aşternea cardinal flori de câmp la
poale de lacrimi, în iarba cu iubiri şiroinde.
Ţi-am luat cerul din palme ( îl ţineai captiv în zadar),
la piept mi te-am strâns, Gilda Mia, cu visul ce duce
a lumii povară şi tălpile spre niciun altar,
la piept mi te-am strâns, Gilda Mia, căzuţi peste cruce.

10 comentarii:

  1. "Dacă într-o zi vrei să mă părăseşti
    te rog să o faci
    când eu mă voi lăsa umbră
    pe numele unei cruci ."
    (petre)

    RăspundețiȘtergere
  2. "Iubirea e un imbold pentru fiecare să se desăvârşească, să devină cineva, să devină o lume el insuşi de dragul cuiva." - Rainer Maria Rilke

    RăspundețiȘtergere
  3. "Dragostea este un lucru simplu și profund: este un fapt de viață și nu o iluzie."
    (G. B. Shaw)

    RăspundețiȘtergere
  4. poetul mă iubește

    poetul mă iubește!
    altfel cum
    strămuta el dealul fazanilor însingurați
    la sudul unui timp nelocuit
    pentru mine

    poetul mă iubește!
    într-o noapte s-a cățărat
    rucsacul cîrpit bocancii uzi
    tremur în glezne și palmele goale
    în podul casei
    să-mi prăvale în poală
    adolescența lui stranie
    cu lacrimi încă bolnave
    de cetini

    poetul mă iubește!
    pînă să cred am încercat
    axiomă cu axiomă
    torturile toate
    de la spini
    pînă la depărtare

    nici o ană nu va fi fost în van
    zidită nici un clopot prea greu
    cînd ploaia bici în cerul
    gurii și rochia strict încheiată
    pînă la nor
    mii de nasturi și mii
    de gări și alte smulgeri din trup
    toate
    doar pentru mine

    poetul mă iubește!
    într-o toamnă prostuțul
    și-a înscenat propria moarte
    de-ați fi văzut o îndoiților
    prins în rol friza perfecțiunea și
    cortina galbenă la o respirație
    doar
    mai aveam de cuprins lecția suferinței
    la apogeu să merit apoi spunea
    fericirea supremă a iubiriipesteputeri

    poetul mă iubește nu vă lăsați păcăliți
    de hainele lui prea peticite
    sau prea lucitoare
    de dinții lui albi cu care rîde femeilor
    degizat în copilul
    cupidon

    altfel cum
    în oglinda mea ar fi el
    în oglinda lui aș fi eu
    altfel cum
    ar dăinui soarele
    și celelalte
    stele



    Alice

    RăspundețiȘtergere
  5. Textul tău este scris cu sarcasm, exprimă posesivism total, are nuanţă de jurnal intim, încerci demolarea "poetului"
    ( poetul mă iubește nu vă lăsați păcăliți
    de hainele lui prea peticite
    sau prea lucitoare
    de dinții lui albi cu care rîde femeilor
    degizat în copilul
    cupidon)
    Acest avertisment, că poezie nu-i pot spune, îmi lasă un gust amar.

    RăspundețiȘtergere
  6. De-ai fi zidit în tine îngerii
    şi crucile
    tot n-ar fi putut să vorbească
    aveau sufletul de iască
    sângele meu l-ar fi oprit
    să nu-ţi mânjească
    visul
    dar fulgere au ars
    din temelie
    lemnul dojenit de ploi
    pe care cruce s-atârnăm destin?
    în care cupă să mai torn venin?
    poet, mă dor tălpile tale goale
    le simt călcând
    stânca unui mormânt
    aşternut într-o poală de suflet flămând

    RăspundețiȘtergere
  7. ''Să nu-l credeţi pe poet când plânge
    Niciodată lacrima lui nu e lacrima lui
    El a stors lucrurile de lacrimi
    El plânge cu lacrima lucrurilor.

    Poetul e ca şi timpul
    Mai repede sau mai încet
    mai mincinos sau mai adevărat

    Feriţi-vă să-i spuneţi ceva poetului
    Mai ales feriţi-vă să-i spuneţi un lucru adevărat
    Dar şi mai şi, feriţi-vă să-i spuneţi un lucru simţit
    Imediat el o să spună că el l-a zis,
    şi o să-l spună într-aşa fel încât şi voi
    o să ziceţi că într-adevăr
    el l-a zis

    Dar mai ales vă conjur,
    nu puneţi mâna pe poet!
    Nu, nu puneţi niciodată mâna pe poet! ''

    Nichita Stanescu

    Poetul ştie să iubească
    ales e şi iubit
    oricâte Ane-n visuri deplin s-ar fi zidit
    legenda spune însă că una este-a lui
    e chipul împlinirii
    poarta surâsului
    e floarea stâncii dure
    uitat-n colţ de rai
    e cântecul durerii
    şoptită azi de-un nai
    Poetul ştie să iubească
    sărutul şi l-a pus fierbinte
    pe umărul meu candid
    pe-obrazul meu cuminte
    De-aceea spun
    Nu puneţi mâna pe poet!
    E-al meu cu-ntreaga lui fiinţă...

    RăspundețiȘtergere
  8. femeia este cântec ce altceva ar bate în pieptul său de lumi
    stă înspinat poetul cu inima în palme el nu zideşte ane şi marii
    şi nu ucide-n pântec izvoare de minuni actor de-ar fi
    poetul n-are îngeri cum duhul sfânt nu are
    actor jucând în drama lui şi spectator împovărat de plângeri
    cortina cade când poetul nu-i pierind cu el şi ane şi marii

    RăspundețiȘtergere
  9. Daţi-mi un trup, voi munţilor


    Lucian Blaga

    Numai pe tine te am, trecătorul meu trup,
    şi totuşi
    flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete,
    căci lutul tău slab
    mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet
    ce-l port.

    Daţi-mi un trup,
    voi munţilor,
    mărilor,
    daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia
    în plin!
    Pământule larg, fii trunchiul meu,
    fii pieptul acestei năprasnice inimi,
    prefă-te-n lăcaşul furtunilor cari mă strivesc,
    fii amfora eului meu îndărătnic!
    Prin cosmos
    auzi-s-ar atuncea măreţii mei paşi
    şi-aş apare năvalnic şi liber
    cum sunt,
    pământule sfânt.

    Când as iubi,
    mi-aş întinde spre cer toate mările
    ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi,
    spre cer,
    să-l cuprind,
    mijlocul să-i frâng,
    să-i sărut sclipitoarele stele.

    Când aş urî,
    aş zdrobi sub picioarele mele de stâncă
    bieţi sori
    călători
    şi poate-aş zâmbi.

    Dar numai pe tine te am, trecătorul meu trup.

    RăspundețiȘtergere
  10. http://annaqueenrain.blogspot.com/2009/10/anna.html

    RăspundețiȘtergere